Mădălin Guruianu Să intri în casa unui om şi să dai bineţe este un gest de minimă politeţe pe care ar trebui să îl faci. Dacă mai poţi să spui una două vorbe plăcute gazdei, evident este o dovadă perfectă de bună creştere şi de bun simţ. Poate consideraţi că am exagerat cu adjectivele de mai sus, dar gândiţi-vă dumneavoastră cum a-ţi defini pe cineva care vine şi face contrariul:

Mădălin Guruianu

Să intri în casa unui om şi să dai bineţe este un gest de minimă politeţe pe care ar trebui să îl faci. Dacă mai poţi să spui una două vorbe plăcute gazdei, evident este o dovadă perfectă de bună creştere şi de bun simţ. Poate consideraţi că am exagerat cu adjectivele de mai sus, dar gândiţi-vă dumneavoastră cum a-ţi defini pe cineva care vine şi face contrariul: intră şi în câteva minute îşi dă cu părerea, critică şi condamnă tot ce vede în jur? Merg puţin mai departe şi spun că îmi asum o viziune total împotriva „deştepţilor” care vin şi-şi dau cu părerea despre un subiect, un oraş, un om, o regiune, fără să cunoas că decât aparenţe, decât sloganuri, decât mituri, decât vorbe fără consistenţă… Şi spun asta plecând de la premisa că nu caut „la faţa omului”, adică nu mă interesează că mi-e cunoscut sau nu, prieten sau nu, inamic sau nu ci la ceea ce spune şi face „preopinentul”.

Zilele trecute mi-a fost dat să văd pe viu o dovadă a ceea ce spuneam la începutul acestor rânduri, dovadă care m-a şi făcut să iau atitudine şi să mă exprim în această manieră. Am cumpărat bilet, la fel ca fiecare dintre cei aproape 250 de spectatori din îngheţata Casă de Cultură a Sindicatelor, la ceea ce trebuia să fie o bucurie pentru sufletul meu şi am plecat cu un triplu gust amar de la concertul lui Tudor Gheor ghe, pentru că despre domnia sa este vorba. Şi nu voi vorbi de data aceasta despre atotputernicul frig din instituţia gazdă, cea care are extrem de puţine lucruri în comun cu cultura.

În primul rând am fost revoltat ca şi cetăţean al oraşului Sfântu Gheorghe. M-au deranjat vorbele des pre cât de urât, neîngrijit şi prost luminat este Sfântu Gheorghe. Nu vorbesc din pers pectiva unui patriot local deşănţat şi fără pic de argumente, care-şi apără „vizuina”, oricât de rău ar arăta aceasta. Nu. Chiar nu. Pentru mine, „I Love Saint George” nu e doar o declaraţie de complezenţă. Este ceea ce cred, simt şi mă străduiesc să fac în fiecare zi a vieţii mele! Sentimentul pe care l-am avut atunci când am auzit pe cineva că spune atâtea neadevăruri despre oraşul în care locuiesc şi pe care ne străduim cu toţii să-l facem să arate mai bine şi, Slavă Domnului!, în ultimii ani chiar s-au adus îmbunătăţiri majore, a fost de profundă mâhnire. Mâhnirea că oricâte încercări există, oricâţi paşi ai face înainte, este suficient să te trezeşti cu „nu spui cine, persoană importantă“, care să-şi bată joc de toată munca, de toate încercările, de toate zbaterile şi să încerce să arunce în derizoriu reuşitele, să ia în derâdere totul, fără nicio dorinţă de reconstrucţie sau de repunere a unor alte lucruri valoroase în loc.

În al doilea rând am fost deranjat ca spectator şi iubitor de cultură. M-au deranjat prea multele vorbe dintre piesele muzicale care uneori reuşeau să te transpună în atmosfera Bucureştiului anilor ‘30 – au fost numai piese de la legendarii cantautori interbelici Zavaidoc şi Moscopol –

dar „pauzele cu vorbe” erau aproape întotdeauna nereu şite. Nu spun că nu mi-au plăcut referinţele dur anticomuniste ale lui Tudor Gheorghe – sunt curios cum le sunau în creiere unora dintre cei prezenţi la manifestare, sic! –, dar să realizezi un spectacol de două ore în care să cânţi mai puţin decât vorbeşti – şi nu s-au rostit versuri aşa cum o făcea în spectacole, de exemplu Pittiş, ba chiar din contră, amestecând şi bălăcărind pe toată lumea din jur, români şi maghiari deopotrivă, cu idea fixă şi fixistă că „numai Tudor Gheorghe poate da lecţii”?…

„Tudor Gheorghe… a fost!” erau vorbele de final ale unui bun prieten, Emil Pantelimon, acum aproape un an după un concert al artistului la Ateneul Român. Nu i-am împărtăşit viziunea şi până la urmă nici acum nu o fac întru-totul, dar trebuie să recunosc faptul că a sintetizat perfect raportul dintre noi, muritorii de rând şi un artist de calibrul lui Tudor Gheorghe în câteva rânduri pline de patos:

„Vă mărturisesc cu sinceritate că am trăit un moment similar cu acela în care am descoperit că Moş Crăciun nu există. Nu vreau să vă detaliez cât de fals a cântat sau cât de vidă de orice trăire a fost repezita şi lipsita de dicţie dar lunga sa interpretare, vă spun doar că acest capitol care personal m-a influenţat în viaţa de până acum, s-a încheiat în mod neplăcut.“

În al treilea rând m-am simţit umilit ca şi român din această comunitate. Finalul spectacolului a fost năucitor pentru mine. Fără să cunoască nimic din ce s-a întâmplat în ultimele zile la Sfântu Gheorghe în preajma Sărbătoririi Zilei de 1 Decembrie, fără să fie la curent cu multiplele acţiuni organizate de autorităţile şi ONG-urile locale, printre care cele mai semnificative fiind venirea unor artişti de marcă, asemeni lui Ducu Bertzi, Mihai Neniţă sau Ansamblul Ciocârlia, ambele concerte gratuite pentru public, Tudor Gheorghe afirmă sec faptul că „vă mulţumesc că aţi asistat la adevărata sărbătorire de 1 Decembrie”.

Jenant, maestre! Foarte jenant! Prefer să închei aici, pentru că simt cum, din păcate, creşte din nou în mine starea de dispreţ pentru astfel de atitudini sfidătoare şi condescendente ale unora dintre cei „aleşi”, sosiţi aici printre noi, muritorii de rând, să ne „lumineze”, fără să omit totuşi vorbele unui alt prieten de-al meu care se potrivesc perfect aici: „bine că eşti tu deştept, maestre!”