Dumitru Manolăchescu

Sesizând rapid diferenţa de tratament financiar dintre naşterea unui copil în România şi acelaşi lucru într-o altă ţară europeană, Spania de pildă, detaşamente de femei – mai ales ţigănci, dar nu numai – s-au gândit să opteze pentru naşterea copilului departe de ţara de origine. În Spania, cum spuneam, până de curând statul oferea 2.500 de euro mamei la naşterea unui copil, indiferent că femeia născă toa re era de cetăţenie spaniolă sau nu. Socoteala era simplă: torni în fiecare an un copil, ai existenţa superasigurată. Vă daţi seama ce veselie, păi banii ăştia nu-i câştigau în România nici în doi ani, muncind din greu la fier vechi, la gropile de gunoi sau cine mai ştie pe unde. Iar după ce-i năşteau, unele mame îşi vindeau, pur şi simplu, odraslele; în Franţa, de pildă, un copil rrom(ân) costă 5.000 de euro şi se dă şi-n cinci rate lunare... Perverşi franţujii, că altfel nu-mi dau seama la ce le foloseau copiii ăştia, dacă nu cumva făceau din ei un soi de bănci de organe!

Un alt avantaj vânat de imigranţii români în Spania era ajutorul social, o sumă de 500 euro pe lună care se dădea şomerilor care depăşiseră perioada ajutorului de şomaj.

Bani buni, care veneau şi tot veneau şi-i făceau fericiţi pe săracii din toată lumea care se hotărau să trăiască în „raiul spaniol”. 87.000 de muncitori români sunt în situaţia de a primi un asemenea ajutor social.

Numai că, văzând că nu ies la socoteală cu criza economică şi financiară, guvernanţii spanioli s-au făcut şi ei ai dracului şi-au cam tăiat toate aceste privilegii. Nema indemnizaţie la naştere, nema ajutor social! Şi-atunci? Păi mă gândesc că românaşii noştri din Spania pot avea două tipuri de reacţie: una paşnică, adică îşi fac bagajul şi vin frumuşel acasă, unde guvernul le dă un ajutor social de circa 100 de euro, iar femeile degeaba nasc, că nu-i de niciun folos financiar major, şi o reacţie războinică, de genul „rămân aici şi muncesc la negru, sau m-apuc de furat, că şi-acasă tot asta va trebui să fac”...

Dilema asta cred că ne va aduce, fără voia noastră, în ţară, în anul care abia a început, zeci de mii de oameni disperaţi, cu foarte mici posibilităţi de a-şi găsi un loc de muncă sau de a începe o afacere. Sunt ai noştri, iar guvernul, oricare ar fi el, ar trebui să se simtă responsabil de soarta lor. Poate nu de soarta fiecăruia dintre ei, pentru că nici nu-i posibil, dar de soarta lor ca entitate generatoare de şomaj, infracţionalitate şi fărădelegi – da.