Iartă-mă că îți scriu atât de târziu, am tot tras nădejdea că apele tulburate de decizia ta se vor mai liniști nițel, dar tot ce se întâmplă de un timp și de o lacrimă m-au făcut să înțeleg dureros că tot infernul nu a luat încă sfârșit.

Înainte de toate, dă-mi voie să-ți spun că plecarea ta de peste noapte ne-a trezit pe toți psihiatri, criminaliști, chimiști, experți în viața ta intimă și de familie, vraci, habotnici sau moraliști. Fiecare dintre noi a pus în aplicare secvențele din filmele polițiste pe care le-a urmărit sau imaginația cu inflexiuni personale ce distorsionează adevărul și a lăsat să iasă la suprafață propriile frustrări, gânduri, neîmpliniri, nefericiri.

Mă tot gândesc, în fapt, cât de mici și de nepregătiți suntem în fața unei întâmplări / plecări / decizii „altfel” ale vieții!

Despre cei dragi ție ce să-ți spun? Părinții tăi fac tot ce pot pentru a se împăca cu ce s-a întâmplat, adică se duc la emisiuni tv, scot la iveala detalii intime despre viața ta, se ceartă prin intermediul presei cu soțul tău, își ascund suferința și frustrarea în spatele unor acuzații care par să nu se mai termine.

Pe scurt, lucruri mărunte.

Soțul tău este bine, mai apare din când în când cu câte o scrisoare, cu o înregistrare, cu un sms, cu detalii personale ale vieții tale, aspecte care n-ar trebui niciodată spuse, ascultate și analizate de către nimeni.

Pe scurt, face exact ceea ce ar trebui să facă un soț iubitor, care își jelește decent o pierdere și care face totul pentru a proteja imaginea femeii iubite.

Draga mea, ai dorit atât de mult să-ți păstrezi zbaterile și neîmplinirile departe de tot și de toate. Iată, ție ți-a ieșit, lor nu.

Știi? Am fost să-ți duc flori, dar nu în București, la cimitirul Belu, așa cum ți-ai fi dorit și cum meritai, ci la Ploiești, într-un loc numit cinic „Bolovani”.

M-a surprins, recunosc, groapa săpată în asfaltul spart din mijlocul aleii. Ce ironie, Mădălina, ai fost dusă la Ploiești, așa cum și-au dorit părinții tăi, și ți-a apărut la căpătâi un nume care sună străin, așa cum a vrut soțul tău. Dar cu ce ți-ai fi dorit tu, oare cum rămâne?

Țin minte că acum mulți ani mi-ai spus într-un interviu, la o întrebare ce nu-mi pare chiar inspirată acum, că dacă ai lua-o de la capăt în cariera muzicală și ai avea de ales între a fi cea mai bună, cea mai sexy și cea mai populară cântăreață din țara asta, ce astăzi te judecă, ai alege tot popularitatea. Mădălina Manole, numele care te-a țintuit pentru totdeauna într-un mod minunat în sufletele atâtor oameni, nu l-am găsit nicăieri în acel cimitir de la capătul orașului și al liniștii noastre.

Acolo l-am întâlnit însă pe soțul tău și am tăcut. Ce-aș fi putut să îi spun, ce-aș fi putut să îi arăt ca să înțeleagă? Preț de un gând trist, am ridicat capul și i-am privit neputința și nimicia. Îmi pare rău, dar mi-a fost atât de milă și de urât, draga mea. Pentru ce? Pentru el, pentru tine, pentru noi, pentru toate.

Aș fi vrut să-i găsesc și pe ai tăi acolo să le spun că ai fi avut nevoie de un om puternic lângă tine care să lupte cu întreaga lume dacă era nevoie și chiar cu tine, că nici ei nu sunt tocmai îngeri și că noi toți purtăm, în fapt, parte din vină pentru absența ta și că poate ajunge.

Despre mine ce să-ți spun, draga mea? Încă îmi este nefirească lipsa ta și mi-e trist, și trist, și iară trist, gândul că ți-a fost atât de pustiu, de fără nimeni altcineva, de nepăsarea lor și de greu înainte de plecare.

Mădălina,  iartă-mă că ți-am scris atât de târziu și că n-am să o mai fac niciodată de acum încolo, dar e atât de al meu și de al nostru ce am să-ți povestesc încât mi se pare prea simplă și prea goală această formă de a-ți spune că-mi lipsești.

În încheiere ce să-ți doresc, fetiță tristă? Să fii într-atât de ocupată în a le cânta îngerilor încât să nu ai timp să simți ce dimensiune ai dat termenului „dor”, să nu auzi cuvântul nechibzuit al ignorantului de rând și să nu vezi ce se întâmplă cu ai tăi dragi în infernul de aici.

Cu dor, Elena!