Cercetătorii britanici descoperă cele mai neaşteptate lucruri. De pildă, că ziua de 20 ianuarie este cea mai tristă zi din acest an. Ne putem imagina de ce dacă ne gândim că s-au terminat sărbătorile, s-a dus Crăciunul, s-a dus şi Anul nou, s-au încheiat şi chefurile de Bobotează şi Sfântul Ion, am trăit vreo două săptămâni în care am fost atât de buni şi de frumoşi încât era musai să se producă şi reversul medaliei (celui de Sus nu-i plac bucuriile prelungite mai mult de două, maxim trei zile). Fatal, vine mahmureala de după festinurile prelungite, vin momentele în care, sătul de tine şi de ceilalţi, te aduni cu greu şi începi să-ţi contabilizezi viaţa – activitate care nu poate fi decât o imensă eroare. Prilej cu care constaţi că: ai de plătit taxe şi impozite, deci stai la coadă pentru 10% reducere; ţi s-au terminat banii de pe card pentru că l-ai folosit în exces pentru cadouri, mici atenţii şi mari plăceri culinare; presa de toate culorile politice te anunţă din oră-n oră că dezgheţul gheţarului Pine, din Antarctica, va produce o creştere alarmantă a nivelului Oceanului Planetar; ca să fie tacâmul complet, televiziunile descriu în amănunt cum trebuie să ne construim adăpostul în care să supravieţuim unui fenomen ciudat: îngheţarea Soarelui; iar pentru ca tortul să aibă şi-o cireaşă, ecranele televiziunilor sunt dilatate de zâmbetul deprimant al premierului Ponta, care ne anunţă că vom trăi din ce în ce mai bine... Ce chestie, monşer, şi noi de ce nu simţim nimic?! Om fi nişte nesimţitori paranoici?!

Ei bine, toate astea şi multe altele încă produc ziua cea mai tristă din an: 20 ianuarie. Zi în care, dis-de-dimineaţă, aflu că un şofer beat şi-a omorât soţia şi trei copii sărind, din cauza vitezei excesive, de pe podul de la Cernavodă direct în Dunăre. Şase dintr-o lovitură, suflete nevinovate la cheremul unui dement cu volanul în mână. Pe la prânz aflu că un cetăţean de 76 de ani din Sf. Gheorghe s-a sinucis aruncându-se tocmai de la etajul 10 al apartamentului în care locuia. E naşpa, urât, deprimant când se sinucid bătrânii, iar în orăşelul nostru exemplar e al doilea caz de genul ăsta în doar o săptămână... Mai apoi, la faivoclocul de la ora cinci vine în exclusivitate ştirea-bombă: un avion de mici dimensiuni, cu doi piloţi şi cinci medici la bord, s-a pierdut prin Munţii Apuseni; nu se ştia nimic exact atunci, dar în scurt timp s-a aflat că avionul, pilotat de celebrul Adrian Iovan, a aterizat forţat din cauza ceţii şi a gheţii depuse pe aripi într-o pădure de pe lângă Beliş. Echipele de salvare, conduse de specialiştii de la ISU din trei judeţe, s-au mobilizat exemplar şi în nici şase ore au şi găsit epava avionului. Puţintel cam târziu pentru doi dintre cei aflaţi în aparatul de zbor, dar... asta e când pleci în misiuni umanitare (oamenii se duceau la Oradea ca să preleveze un ficat necesar salvării unei vieţi aflate la Bucureşti) cu hârburi care n-ar trebui să stea nici în hangare, în vreme ce un avion nou-nouţ zace nefolosit. Perfect românesc, nu?! Cum era de aşteptat, s-a format o comisie care va judeca de ce, cum şi în ce fel doi vânători din zonă au ajuns la epavă mult înaintea echipelor de salvatori. Cui foloseşte comisia asta? În niciun caz pilotului şi unei tinere rezidente, care, grav răniţi, n-au rezistat şase ore în frigul de pe munte. Poate că vor afla de ce Poliţia nu poate urmări semnalul telefoanelor decât dacă ele aparţin unor infractori sau cu ordin de la un judecător. Vă daţi seama ce ghinion au avut oamenii din avionul pilotat de Iovan? Dacă printre ei ar fi fost Becali sau Năstase, acum poate că erau cu toţii în viaţă.

Şi totuşi, o zi începută catastrofal s-a încheiat, pentru mine, frumos. M-am dus la Braşov să-mi văd nepoţelele. Cea mică dormea, ce să facă altceva la şase luni, cea mare era răcită, dar ochii ei mi-au luminat, ca întotdeauna, sufletul. Am văzut-o cum se chinuia să lucreze cu nişte plastilină care nu se lăsa deloc modelată. Obosită de efortul cu plastilina, nepoţica mea de doi ani şi jumătate a renunţat, apelând la ceva mai uşor: o tabletă pe care şi-a pus, singură, jocuri şi cântece pentru copii, un aparat de fotografiat cu care ne-a pozat în cele mai felurite ipostaze, un telefon de ultimă generaţie cu care şi-a sunat tatăl povestindu-i cât de complicată e viaţa când nu ştii să-ţi sufli nasul, dar trebuie să modelezi o plastilină încăpăţânată, rămăşiţă a unei epoci vecine cu dinozaurii.

La capătul celei mai triste zile din an a apărut, ca o speranţă, un crâmpei din viaţa unei generaţii pe care nu suntem deloc pregătiţi s-o înţelegem. Dar pe care o iubim necondiţionat.