ACTUALITATE 21 februarie 2014

"Faptul că nu ştim limba celuilalt nu ne face deloc mai buni"

de Dumitru Manolăchescu | 1315 vizualizări

Interviu cu omul de afaceri Ioan Bălan realizat de Dumitru Manolăchescu în seria „Oameni pentru comunitate”

Ioan Bălan s-a născut la Braşov, pe 17 august 1947. Este de o vitalitate molipsitoare, atent la tot ce se întâmplă în societate şi implicat în diverse acţiuni ale societăţii civile româneşti. Familist convins, împlineşte 40 de ani de căsnicie alături de Teodora în acest an. Are doi copii, o fată şi un băiat, şi doi nepoţi la care ţine ca la ochii din cap.

În legătură cu viaţa politică de la noi are în minte un citat din omul de afaceri american Henry Ford: „A fi împreună este un început. A rămâne împreună e un progres. Dar a lucra împreună este un succes”.

 

Când am ajuns în Covasna...

 

– Din câte ştiu, am ajuns în Covasna cam în acelaşi timp.

– Dacă timpul ăsta era prin 1970, da.

– Eu îl aveam aici pe fratele meu, tu cum ai ales Sf. Gheorghe?

– Eu am ajuns aici fără să vreau. Terminasem Industrie Alimentară la Galaţi, nu luasem o notă foarte mare la lucrarea de diplomă şi n-am prea avut de ales. Mi-aş fi dorit Bere Braşov, unde lucrau şi părinţii mei, dar nu s-a putut din motive de 7,60, aşa că... am ales Sf. Gheorghe, aici erau locuri de muncă din belşug, exista şi o industrie alimentară locală care începuse să se dezvolte frumos. Am început cu o repartiţie la Fabrica de lapte din Tg. Secuiesc, care abia se construia, aşa că directorul de atunci, dl. Zakarias, m-a trimis la Sf. Gheorghe. Dar aici nu erau decât nişte birouri dărăpănate, iar eu voiam să lucrez în producţie, să învăţ meserie. Am insistat să mă duc la Fabrica din Baraolt, dorinţa mi-a fost ascultată şi aşa a început aventura mea în industria laptelui.

– S-ar spune că Laptele a fost prima ta dragoste.

– La toţi e prima dragoste, la mine a devenit şi pe parcurs, dar cu siguranţă a fost o provocare căreia i-am răspuns cu multă determinare. N-am fost eu prea cuminte dar tot m-au făcut membru de partid, că altfel nu se putea, era nevoie de oameni cu studii superioare în PCR. Eram rău de gură, nu tăceam şi nu-mi era frică de şefi, prin urmare eram destul de des sancţionat pe linie administrativă, dar toate astea m-au călit. Eram în fabrică şi zi, şi noapte, se lucra la „foc continuu” atunci, uşor nu era. Dar, ţi-am spus, mi-au plăcut provocările.

– Stagiul de trei ani la UTC a fost tot o provocare?

– La UTC m-au lămurit să mă duc doi prieteni, Vasile Man şi Domokos Ernő. Nu regret că am lucrat acolo, mă ocupam de tineretul muncitor, a fost o experienţă interesantă, am cunoscut judeţul, am cunoscut oameni de tot felul. Începuseră să se-adune anii şi nu mai puteam rămâne la UTC, aşa că mi s-a propus să trec la Secţia economică de la Comitetul judeţean de partid. Am refuzat, nu-mi plăcea munca de hârţogar, am cerut să lucrez în Industria laptelui şi-aşa am ajuns şef de producţie şi-apoi inginer-şef la Covalact, unde director era Alexandru Richter. Apoi, după ce dl. Richter a plecat dintre noi, am devenit director. Era anul 1984.

 

Revoluţiile de la Covalact

 

– Ţin mine cât de tare m-au impresionat în zilele Revoluţiei din decembrie zidurile găurite de gloanţe ale fabricii tale. Ce-a fost acolo? Se trăgea în tot oraşul, dar parcă la Covalact se adunaseră toţi teroriştii judeţului...

– A fost o poveste întreagă la Revoluţie, eram chiar la intrarea în oraş, ni se spunea mereu că vin tancuri şi elicoptere cu terorişti dinspre Braşov, ne organizaserăm în schimburi, să nu ne ia prin surprindere... Ce să-ţi spun, ştii şi tu cum a fost atunci, puteam să ne omorâm foarte uşor între noi, ni se dăduseră arme, se trăgea din toate părţile, ce mai, era o nebunie curată. S-a tras şi de aproape, cu arme puternice, de-acolo au apărut găurile mari din ziduri, cele care probabil te-au impresionat pe tine.

– Ce impact a avut schimbarea regimului asupra oamenilor de la Covalact?

– Lucrurile au început să capete nuanţe nepotrivite, ca să nu zic altfel, abia după evenimentele din martie de la Tg. Mureş. Atunci a început să se-aprindă tărâţa şi pe la noi. Începuseră să apară mesaje scrise pe ziduri, chiar la intrare, de genul: „Nu lucrăm cu securiştii”.

– Ce securişti lucrau la Covalact?

– Nu era niciun securist la noi. Eu n-am avut niciodată vreo legătură cu Securitatea. Dar se folosea marota asta, la modă atunci, pentru a se încerca debarcarea conducerii. După treaba asta cu securiştii au venit cu altă lozincă, „Jos conducerea comunistă!”, şedinţe, mitinguri, tacâmul bine-cunoscut. Şi-atunci un om înţelept, magazionerul nostru, Sándor Karcsi bácsi, le-a spus: „Bine, îl schimbăm pe dl. Bălan, dar pe cine punem în loc? Hai mai bine să mergem acum acasă şi să ne odihnim, iar mâine să venim cu o propunere”. Era epoca schimbărilor cu orice preţ, dar oamenii au înţeles în final că moda asta nu le aducea o pâine mai bună pe masă.

– De ce doreau atât de mult să te schimbe? Ce le făcusei?

– Ţi-am spus că eram rău de gură, nu? Nu mai ştiu exact în ce circumstanţe afirmasem că Ardealul n-a fost al ungurilor decât 51 de ani, din 1867 până în 1918. Asta nu le-a plăcut unora şi de-aici dorinţa lor de schimbare. Dar am rămas director până în 2009. Şi am rămas pentru că eu am muncit întotdeauna la Covalact ca şi cum aş fi muncit la mine acasă, nu eram practic un slujbaş la stat, mereu mi-am spus că muncesc pentru mine, nu pentru alţii. Oamenii, cei mai mulţi dintre ei, vedeau asta, vedeau rezultatele şi nu aplecau urechea la snoave cu securişti, comunişti şi altele asemenea.

– Covalact a fost multă vreme un exemplu de reuşită în afaceri. Cum s-a întâmplat?

– Am muncit mult pentru creşterea patrimoniului fabricii prin investiţii şi modernizări. Am crescut oameni de valoare, tineri ingineri de specialităţi diverse, care au format un colectiv ataşat puternic unei idei: dezvoltare înseamnă modernizare, deschidere spre nou, colaborare cu firme din ţară şi din afară. Aşa am făcut atunci prima societate mixtă cu grecii, la Baraolt, Olympus, acum s-au mutat la Bod. Apoi am avut colaborări cu francezii care au făcut marca President, am organizat un proiect interesant cu ei. La fel cu grupul Campina din Olanda.

Ioan Balan februarie 2014 - 3

– Să mai zăbovim puţin la capitolul Revoluţii. Cum a fost cu privatizarea Covalact?

– S-a întâmplat în 1994, mă ambiţionase o discuţie cu preşedintele de atunci al Camerei de Comerţ şi Industrie, Herman Rosner. Am prins ultimul tren cu privatizarea prin metoda MEBO, cu toate obstacolele aferente. Tot „filmul” acelei privatizări de succes, cu frământările şi zbaterile inerente, a fost relatat pe larg într-un volum de fostul ziarist Matekovics János. A fost dificil, dar şi interesant.

– Conflictul tău cu inginerul Abraham a rămas de pomină în oraş şi nu numai. De unde şi până unde?

– Conflictul ăsta a fost generat de invidie. În acei ani oamenii înţelegeau mai greu că dividendele se împart în funcţie de ponderea acţiunilor, nu după alte criterii. Prin urmare, am avut dosare la Poliţie, în Justiţie... A fost o perioadă urâtă, o avalanşă de inspecţii, de controale ca urmare a sesizărilor pe cele mai aberante teme, cum ar fi contrabandă,  falsuri. Rămăsese o singură instituţie care nu-şi trimisese organele în control la Covalact: Biserica Ortodoxă. Mă întreb şi-acum cum am rezistat, cum am rămas cu minţile la mine după toată nebunia aceea.

 

Laptele covăsnean, pe mâna americanilor

 

– Orice început are, însă, şi un sfârşit...

– Da, aşa e viaţa. În 2007 am vândut acţiunile mele către un Fond American de Investiţii, numit Sigma Bleizer, care la ora actuală deţine tot pachetul de acţiuni al Covalact şi majoritatea acţiunilor de la Industria laptelui din Harghita. Acest fond de investiţii a adus în România capital de 10 milioane de euro şi a realizat totodată investiţii importante, de încă 10 milioane euro, în tehnologie, echipamente şi modernizări. Ca urmare, Covalact este cotată astăzi printre primele patru societăţi de prelucrare şi comercializare a laptelui din România, alături de Danone, Frissland Campina, Lactalis. „Covalact de ţară” a ajuns una dintre cele mai active mărci pe piaţa internă.

– Adică ai lăsat firma pe mâini bune, asta vrei să spui.

– Păi chiar aşa este, succesul Covalact este cea mai dulce răzbunare... Tot ce am făcut, de la privatizare şi până când mi-am vândut acţiunile, a fost în folosul societăţii, al acţionarilor, al producătorilor de lapte din Covasna şi din ţară. Ca om de afaceri, după privatizare am plătit statului român taxe şi impozite de aproape un milion de euro, ceea ce nu mi se pare deloc puţin.

– Câţi oameni mai lucrează la Covalact? Pe vremuri erau mai bine de 600.

– Din câte ştiu, acum mai lucrează acolo în jur de 400 de oameni, dar foarte multe servicii au fost externalizate – service-urile, colectarea, transportul. Una peste alta s-a cam păstrat numărul de personal angajat.

– Am o curiozitate personală, mă macină o dilemă: unt sau margarină?

– Margarina nu poate înlocui untul, calităţile untului sunt de neînlocuit pentru copii ca nepoţii noştri şi bătrâni ca noi. Margarina nu are voie să devină aliment de bază, pentru că prin hidrogenarea uleiurilor naturale se produc reziduuri nesănătoase mai ales dacă se consumă în mod obişnuit şi în cantităţi mari. La o prăjitură, în ştiu eu ce amestecuri se poate folosi şi margarina, dar nu e bine să devină aliment de bază, chiar dacă e mai ieftină.

 

Afaceri, interetnice, politică, regrete

 

– Eşti un respectabil pensionar, implicat activ în viaţa Cetăţii. Te mai tentează afacerile?

– M-am retras, băiatul meu Horia manageriază şi administrează o făbricuţă de ape minerale preluată de la Heineken. Are vreo 20 de angajaţi.

– Ce le-ai recomanda celor care vor să înceapă o afacere?

– Le-aş spune că ar fi foarte bine dacă ar reuşi să nu se grăbească şi mai ales să folosească oportunităţile. Profitul solid nu apare imediat, trebuie să ai răbdare şi să munceşti mult, să clădeşti încet. Mie mi-a reuşit, s-ar putea ca acum să fie mai complicat. Adevărul e că la noi condiţiile sunt diferite, întreprinzătorii nu sunt încurajaţi, suntem sclavii aranjamentelor şi minciunilor.

– Ce are Covasna deosebit pentru mediul de afaceri? E mai greu sau mai uşor să faci afaceri în Covasna faţă de alte judeţe?

– Cred că e aproximativ la fel, oamenii sunt la fel de puţin sau la fel de mult încurajaţi de autorităţi. Realitatea demonstrează că se pot face afaceri bune şi în Covasna, dar nu dacă acţionezi ca şi cum succesul în afaceri ar depinde de succesul în politică. Părerea mea este că dacă vrei să faci afaceri profitabile trebuie să uiţi de politică.

– Tu aşa ai făcut?

– Parţial. În anul 2000, când am devenit preşedintele PNL Covasna, nu mi-am făcut decât obligaţii şi duşmani. De altfel, m-am şi retras din politică în 2004.

– Ce oameni de afaceri te-au impresionat în Covasna?

– Sunt câţiva care demonstrează că se poate şi la noi, sunt cei doi de la Domo, apoi îl avem pe Ioan Ţiţeiu, care a creat un model de firmă privată într-un domeniu strict de producţie, ancorată în nevoile societăţii de azi. Ar mai fi şi Tricomserv, care e pe picioarele ei, era să uit Secuiana şi alte fabrici de pantaloni, mai sunt câţiva şi în agricultură, Bartha Jancsi de pildă. Nu sunt, din păcate, mulţi, dar şi judeţul e mic şi destul de expus interpretărilor de tot felul.

– Dacă tot am ajuns la interpretări şi înţelesuri, ce crezi că nu merge în relaţiile interetnice?

– În declaraţii şi în vorbe relaţiile cu maghiarii sunt bune, în realitate însă ele merg în direcţii care nu duc nicăieri. Rămân surprins să văd cât de puţin preţ pun românii pe unitatea lor într-un mediu etnic de multe ori ostil. S-ar putea ca atunci când ne vom trezi la realitate să nu mai reuşim să ne adunăm de divizaţi ce suntem.

– Bun, dar ce-ar trebui să facem? Să fim cu toţii într-un singur partid? Am trăit experienţa asta şi n-a fost deloc grozav.

– Nu, nici vorbă de partid unic, dar cred că românii din Covasna ar trebui să încurajeze formarea unui partid care să-şi asume promovarea unei politici în interesul comunităţii româneşti. Ce constat eu este că, la ora asta, nu avem un asemenea partid, ceea ce ne expune unor umilinţe şi sacrificii.

– Despre ce umilinţe ar fi vorba?

– Nu cu multe săptămâni în urmă a fost o conferinţă despre autonomie ca sistem de guvernare locală. Totul s-a întâmplat oarecum pe şest, românii au fost reprezentaţi de nişte oameni gata să stea preş în faţa autorităţilor locale, iar majoritatea a combătut prin membrii unui partid al maghiarilor care nu ne-a agreat niciodată. Eu cred că asemenea teme trebuie dezbătute corect, la lumină, sincer, fără minciuni. Altfel se ajunge la soluţii extreme, de tipul obligativităţii învăţării limbii maghiare. N-am nimic, te rog să reţii, cu bilingvismul, care e foarte indicat, dar am multe împotriva impunerii limbii maghiare în mod pervers şi ameninţător. Ce e cel mai supărător e că ameninţările vin din partea tinerilor, ceea ce mă face să cred că încep să se vadă rezultatele separării etnice în şcoli.

– Ce-ar trebui să facem?

– Ar trebui să nu ne mai minţim unii pe alţii, pentru că adevărul se află oricum în realitatea vizibilă pe care o trăim cu toţii, minoritari sau majoritari.

– Două întrebări scurte la care aş vrea răspunsuri la fel: Tăriceanu sau Antonescu?

– Tăriceanu, pentru că a ştiut să se bată cu Băsescu. În afară de vorbe, Antonescu n-are nimic.

– USL sau altă construcţie politică?

– Nu văd altceva deocamdată, aşa că USL. Trebuie să continue pentru că-s mulţi şi raporturile de putere din sânul alianţei se pot echilibra. Îţi spuneam de o butadă a omului de afaceri american Henry Ford: „A lucra împreună înseamnă un succes”. Noi n-am prea avut parte de succese, nu ştim să lucrăm împreună unii cu alţii, chiar dacă avem opinii diferite.

–  Spune-mi, te rog, dacă îţi pare rău pentru ceva ce n-ai făcut în anii pe care i-ai trăit.

– Ce n-am făcut? Multe n-am făcut, dar cel mai mult regret că n-am reuşit să învăţ o limbă străină ca lumea. Aş fi putut face mult mai multe decât am făcut. Iar noi, aici, e păcat să nu ştim să vorbim şi ungureşte, şi româneşte. Faptul că nu ştim limba celuilalt nu ne face deloc mai buni. Dimpotrivă.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 1

Adaugă comentariu
incze.erno, 4 iunie 2014
mai, mare prostie nu puteai taragotistule,destept prost pe care am auzit pana acum,,cel mai mare spargere moldovenest,un sac de seminte,din moldova pana in ardeal
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.