ACTUALITATE 11 septembrie 2014

Lucreţia Cherciu – prima centenară din Ariuşd

de Dumitru Manolăchescu | 1083 vizualizări

Interviu realizat de Dumitru Manolăchescu în seria „Oameni pentru comunitate” cu Lucreţia Cherciu, care duminică împlineşte 100 de ani

Nu ştiu alţii cum simt, dar mie mi se-ntâmplă să-mi luminez sufletul când am ocazia să stau de vorbă cu un bătrân înţelept. Iar când întâlnesc un centenar e o mică sărbătoare. Luni, la Ariuşd, pentru mine a fost sărbătoare: am cunoscut-o pe doamna Lucreţia Cherciu, născută Radu cu 100 de ani în urmă, în anul în care începea şi primul război mondial – 1914. Mama d-nei Cherciu era din neamul Cioflec, celebru nu doar în Araci-Vâlcele, ci şi în Capitală. La 100 de ani d-na Lucreţia Cherciu este o bătrână cu o privire senină şi bună, care n-are nici acum nevoie de ochelari. Se mişcă cu oarecare dificultate, sprijinită de obicei de fiica dumisale, d-na Rodica Tărăbăşanu, sau de soţul acesteia, trecuţi şi ei binişor de 70 de ani.

Cum spuneam, întâlnirea cu d-na Cherciu a fost pentru mine o sărbătoare; poate pentru că-mi reproşez multe lucruri pe care nu le-am făcut pentru părinţii mei – unul dintre ele fiind acela că n-am vorbit destul cu ei, nu i-am ascultat destul şi n-am stat destul lângă ei; poate pentru că n-ar trebui să aşteptăm să împlinească omul un veac pentru a ne duce şi a-l întreba de una-de alta. D-na Lucreţia va împlini 100 de ani duminică, 14 septembrie. Ştiu că nu voi fi singurul care să-i urez „La Mulţi Ani!” sănătoşi şi liniştiţi, din toată inima şi cu toată sinceritatea, iar ăsta e un lucru bun şi frumos din partea comunităţii. Indiferent cum ne imaginăm Creaţia şi Creatorul, viaţa rămâne un miracol pe care suntem prea puţin pregătiţi să-l trăim până la adânci bătrâneţi. Iar când cuiva i se întâmplă, totuşi, nu poţi decât să te bucuri şi să preţuieşti „clipa cea repede”, oprită parcă în loc de privirea senină, bună, liniştită a centenarei doamne Lucreţia Cherciu.

 

Viaţa în Ariuşd înseamnă muncă şi iar muncă

– D-nă Lucreţia, ce vă amintiţi din tinereţea dvs., cum era Ariuşdul înainte de războiul cel mare?

– Viaţa mea toată a fost muncă şi iar muncă. Nici nu se putea altfel atunci, aveam ceva pământ şi trebuia lucrat, apoi ni l-a luat CAP-ul şi tot l-am lucrat, numai că nu mai era al nostru. Din 1962 am lucrat la CAP, până la Revoluţia din decembrie. Tata n-a vrut să se înscrie în CAP, aşa că a lucrat la o fermă de porci din Bod, mama era cu gospodăria, cu casa, cu copiii – am fost şase fraţi, patru băieţi şi două fete. Sora mea trăieşte şi acum, tot aici în sat, are 94 de ani, e bolnăvioară. Am muncit cu toţii în agricultură, cu vitele, dar am făcut şi şcoală, eu am făcut şapte clase, pe vremea aceea era ceva să ai atâtea clase. M-am căsătorit cu Gheorghe Cherciu în 1937, am trăit 64 de ani cu el, am avut doi copii, Rodica şi Marcel. Gheorghe a murit la 91 de ani. A făcut războiul, a fost în Rusia, a fost rănit, şi-a văzut fetiţa la botez, Rodica avea atunci trei săptămâni, şi-a mai văzut-o când avea doi ani... A fost greu cu războiul, cinci ani a stat Gheorghe pe front, din ’39 până în ’44. M-aţi întrebat cum era satul nostru atunci? Se trăia greu, oamenii nu aveau de niciunele, aveau copii mulţi şi munceau la saşi, în Bod, să câştige cât să nu moară de foame.

– Se putea trăi doar din agricultură şi ce era pe lângă casă?

– Se putea, lumea era parcă mai cinstită şi mai înţelegătoare, ne ajutam unii pe alţii. Eu am învăţat de la mama să gătesc, am gătit la nunţi şi înmormântări, 32 de ani am gătit pentru oamenii din sat.

 

Pe Dunăre, cu vaporul şi maimuţa cu bomboane...

– De câte ori aţi ieşit din sat şi pe unde v-au purtat paşii?

– N-am prea umblat eu prin ţară, ţin minte că eram elevă şi-am fost în excursie la Galaţi, la Brăila – de-acolo era învăţătorul meu –, am mers cu vaporul pe Dunăre, a fost foarte frumos, ne servea o maimuţă cu bomboane.

– 32 de ani aţi gătit pentru oameni, cum se gătea, ce se mânca pe vremea aceea?

– Noi am trăit cu mâncare grasă, dacă găteam cu ulei era semn de sărăcie. Aveam în grajd porci, oi, vite, curtea era plină de găini. Dădeam cotă de lapte la stat, 1.500 de litri pe an de fiecare vacă. Dar mâncarea, grasă cum era, nu ne îmbolnăvea, nu sufeream de nimic, munceam de la patru dimineaţa până seara târziu. La 80 de ani încă mai dădeam cu sapa la câmp, la porumb şi cartofi. Acum grajdul e gol, sunt o bătrână săracă...

(D-na Rodica zâmbeşte: „Nu e chiar săracă, are o pensie de urmaş după tata, care a fost decorat, cu totul are în jur de 600 de lei pensie. Nu-i mult, o mai costă medicamentele, nu prea aude, uneori are probleme cu deplasarea pentru că a avut o fractură de femur acum patru ani, are şi un diabet în stare incipientă, dar în rest totul e în regulă... Nu ne plângem, că ne bate Dumnezeu!”).

Alături de fiica Rodica în grădina pe care a lucrat-o cu mâna ei până acum câţiva ani

 

Tinereţe amară, bătrâneţe complicată

– Ce bucurii v-au înseninat viaţa, ce amărăciuni v-au întristat?

– Cel mai mult m-am bucurat de copii. Fata mea, Rodica, are şi ea doi copii, am acum trei nepoate şi doi strănepoţi. E o bucurie să-i văd, să vorbesc cu ei. Tinereţea mea a fost amară, banii erau puţini, iar soţul meu a plecat la război, n-a fost lângă mine cinci ani de zile. A trebuit să mă descurc singură, cinci ani fără Gheorghe n-au fost deloc uşori.

– Cum vi se pare Ariuşdul acum?

– Suntem aici şi români, şi unguri. N-am avut niciodată discuţii, am fost şi noi buni, au fost şi ei buni. Dar satul a îmbătrânit, s-au înmulţit ţiganii, nu sunt răi, unii sunt respectuoşi şi îşi dau copiii la şcoala din sat. Avem grădiniţă şi şcoală cu patru clase, în care nu prea întâlneşti copii de români sau unguri, că se duc la Braşov sau Bod. Dar există autobuze şcolare, cu şofer şi tot ce e nevoie.

 

„Unii trăiesc prea bine, alţii prea prost”...

– Cum vi se pare ţara asta la cei 100 de ani pe care îi împliniţi?

– Din câte ştiu, sunt prima femeie din Ariuşd care ajunge la vârsta asta. După ce mi-a murit soţul, în 2001, am stat singură până acum vreo cinci-şase ani. Pe la 94 de ani m-a convins fata mea că e mai bine să stau cu ea şi cu soţul ei la Bucureşti. Aşa că plec toamna la Bucureşti şi vin primăvara la Ariuşd... Fac un fel de navetă. Cât oi mai putea. Nu-i rău nici la Bucureşti, dar nu-i ca acasă... Mă bucur să vină primăvara, să văd flori în curte, uitaţi-vă ce trandafiri frumoşi avem! Mă ajută mult Rodica şi ginerele meu, nu ştiu ce m-aş face fără ei.

La noi în ţară unii trăiesc prea bine, iar alţii prea prost. La unii pensiile sunt prea mari, la alţii prea mici. Ce să faci cu o pensie de 600 de lei dacă mai ai nevoie şi de medicamente?! Asta nu prea înţeleg eu, parcă e prea mare diferenţa între pensii. Toţi avem dreptul să trăim, fiecare după cum, cât şi unde a muncit, dar diferenţele sunt prea mari.

P.S. D-na Rodica Tărăbăşanu şi soţul ei m-au condus până la poartă, după ce am făcut câteva fotografii cu d-na Lucreţia Cherciu printre florile din curte. Mi-am luat rămas bun de la centenara doamnă, promiţându-mi în gând că o voi vizita şi la anul, pe 14 septembrie, la 101 ani. D-na Cherciu s-a întors în casă, unde o aşteptau două bune prietene, cu mulţi ani mai tinere, să-i povestească despre cum e viaţa în Gabon, ţară în care una dintre ele s-a stabilit împreună cu soţul. Ginerele d-nei Cherciu m-a însoţit o bucată de drum, arătându-mi case şi curţi frumoase în care nu mai locuieşte nimeni. Tinerii nu mai vin în Ariuşd, satul a îmbătrânit, viaţa curge pe lângă oameni şi locuri, modificând sau ţintuind destine cu o viteză pe care nu putem şi poate nici nu-i bine s-o înţelegem. 

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.