Interviu cu Luiza Zan, artista care cântă diseară în deschiderea Festivalului Internațional de teatru „Atelier”

Festivalul Internațional de Teatru „Atelier” se deschide marţi seară cu concertul de jazz „Common Ground”, susținut de Luiza Zan împreună cu saxofonistul new yorkez Alex Harding și pianistul Sárik Péter, din Ungaria. Născută la Tulcea, Luiza Zan s-a mutat din București în Sfântu Gheorghe un oraș în care locuiește de aproximativ doi ani.

Mamă și artistă, Luiza Zan fascinează orice interlocutor prin dezinvoltura și franchețea cu care oferă răspunsuri la întrebări. Între proiectele pe care le are pentru viitor se numără unul foarte drag sufletului său: primul album de autor „Heritage”, pe care artista îl scrie în memoria mamei sale și care va fi prezentat în premieră la cea de-a IV-a ediție a unuia dintre cele mai mari festivaluri de jazz, Bucharest Jazz Festival, în deschiderea marelui concert al trompetistului american Roy Hargrove.

„Common Ground” va fi urmat de spectacolul „Tihna”, în regia lui Radu Afrim, o producție a Teatrului Naţional Târgu-Mureş. Cei care vor dori vor putea rămâne după spectacol la discuții cu actorii, însă pe Luiza Zan o pot cunoaște dinainte citind răspunsurile la cele câteva întrebări pe care i le-am adresat pentru a o cunoaște puțin mai de aproape.

– Înainte să ne întâlnim, am citit mai multe interviuri cu tine. Am aflat că te consideri încrezută. Și asta încă de când aveai 4 ani și începuseși să cânți. După ani, ai cântat în proiectul „Doi oameni simpli”. Cum se împacă simplitatea cu faptul de a fi încrezută? Ești încrezută?

– Da. Sunt încrezută. Toată lumea zice că sunt încrezută. Eu sunt un om foarte retras și asta mă face să nu interacționez ușor cu oricine. Poate de aceea sunt percepută adesea ca încrezută. Nu știu dacă este vorba despre a fi încrezut sau a fi ignorant la anumite lucruri. Dar umil trebuie să fii totuși. Față de Creator și față de darul pe care l-ai primit. Fără umilință nu ai nicio șansă. În plus, eu am învățat din lecții dure că nu trebuie să fiu încrezută și că nu trebuie să am așteptări foarte mari. De aceea mie nu îmi place absolut deloc cuvântul „speranță”.

– Dar ce ai împotriva lui?

– Mi se pare că speranța este cea care a omorât credința. A spera are o notă de fatalitate. Mie nu îmi inspiră 100% pozitivism ca atunci când spui „credință”.

– În ce crezi mai mult? În tine sau în Dumnezeu?

– În mine?! Nu! Eu cred în Dumnezeu, dar într-un dumnezeu altfel decât cel încadrat în niște norme. Cred într-un dumnezeu care este Echilibru, care înseamnă și forță, dar și slăbiciune, și noroc, dar și nenoroc, toate aceste lucruri care fac parte din viață, căci Dumnezeu e viață.

– Ai afirmat că îți place să cânți ca să fii ascultată. Îți simți măgulit egoul când ești ascultată sau simți o plăcere anume de a atinge sufletele oamenilor cu muzica ta?

– Asta cu egoul este o discuție foarte adâncă, de fapt. L-am răscolit de câteva ori. Nu cânt pentru aplauze. Cânt pentru plăcerea de a comunica. Sunt un om care crede în comunicare, iar muzica este comunicare la un alt nivel. Sunt multe simțuri angrenate în muzică. Unul dintre acestea este simțul acela pe care nu-l putem defini exact, la care se adaugă empatia pe care o simt pornind dinspre unul, dinspre celălalt și care face ca tot acel conglomerat de muzică să nu-mi aparțină mie, ci grupului. Și atunci, nu pot să spun că-mi mângâie egoul. Ce-mi mângâie egoul mai degrabă este satisfacția că am primit un răspuns.

– Oamenii care ascultă jazz sunt de o anumită factură, au un anumit nivel intelectual, au o pregătire aparte?

– Nu cred că îți trebuie o anumită educație, ci un grad anume de deschidere intelectuală, emoțională și spirituală, pentru că jazzul se bazează mult pe improvizație. Însă sunt situații care te pot surprinde. În urmă cu foarte puțin timp, am avut un concert de jazz destul de greu în fața unui public format din oameni cărora puteam să le ghicesc ocupațiile. Ce m-a surprins a fost că, după acest concert, care era clar că le-a plăcut, că i-a făcut să se simtă bine, jos, în mașină, au dat drumul la manele. Nu am explicație pentru asta. Atât timp cât vii deschis la un concert și nu ai un anumit gen de așteptări, vei pleca fericit la sfârșitul serii.

– Dar poți să ne spui câte ceva despre ce înseamnă această improvizație despre care se vorbește în jazz? Pe ce se bazează? Cum reușiți să vă sincronizați, să vă ghiciți unul altuia intenția?

– Din afară se poate vedea ca o superintuiție. Că suntem niște oameni extraordinar de intuitivi, dar în spate este foarte multă muncă pentru că improvizația se bazează pe foarte multe reguli muzicale pe care le știm și care sunt aceleași. O anumită comandă muzicală declanșează un anumit gen de răspuns muzical. Este vorba și de intuiție, dar intuiția de a nimeri exact pattern-ul muzical pe care îl vrea și celălalt.

– Asta înseamnă că ți se solicită foarte mult și atenția...

– Este cea mai solicitantă activitate pe care o fac din punct de vedere intelectual. Este și cea mai reconfortantă, pentru că mie îmi place stimularea intelectuală și cred că asta ne ține tineri. Dar, pentru a reuși, este nevoie și de compatibilitate cu oamenii alături de care cânți pentru că e vorba de limbaj, de discurs. Până la urmă, este vorba de comunicare și știi foarte bine că nu poți comunica ușor cu oricine. Mie mi se întâmplă să îmi dau seama de asta și cu elevii mei. Sunt unii cu care pot avea un schimb de idei, căci pentru mine, ca profesor, este important să învăț de la elevul meu.

– Am sentimentul că e prima oară când aud un profesor spunând că are ce învăța de la elevii lui, care, de altfel, vin la el să îi învețe. Ce poate să învețe un om cu experiența ta de la un elev?

– Enorm! Învăț enorm de la elevii mei. De la cei de 9-10 ani, până la cei mari. De exemplu, dacă îmi cer să explic un anumit lucru pe care îl pot exemplifica prin voce, dar nu îl pot exprima prin cuvinte faptul că mă forțează să setez într-o lume concretă toată povestea asta imaginară, căci muzica este un tărâm imaginar, este un exercițiu foarte interesant și hrănitor pentru mine.

– Aș vrea să revenim la cariera ta de artistă și să te întreb dacă premiul I de la „Cerbul de aur” din 2004 a fost o rampă de lansare sau a trasat cumva o direcție pozitivă în parcursul tău muzical.

– Dacă nu luam acel premiu, probabil nu m-aș fi mutat în București și faptul că am stat 10 ani în București a construit propriu-zis cariera mea. În orice caz, cei 10 ani de București m-au adus în punctul în care am vrut să plec de acolo și să mă dedic familiei. Iar partea artistică a vieţii mele capătă contur cu adevărat abia acum și asta pentru că învăț alături de copiii mei că nimic nu poate fi dăruit fără recompensă. Înainte nu mă gândeam la asta.

– Ai afirmat la un moment dat că ai crescut pe malul Dunării și asta ți-a dat o anumită sensibilitate. Și eu tot la Dunăre am crescut și sunt curioasă să îmi spui mai multe despre asta.

– Se zice că oamenii care cresc pe malul unei ape curgătoare dezvoltă o sensibilitate aparte. E drept că multe orașe sunt străbătute de o apă curgătoare, dar Dunărea are o energie... altfel.

– Mai știu că romanul tău preferat este „Adam și Eva” al lui Rebreanu. Crezi în existența sufletului pereche?

– Mie îmi place mult literatura. Îmi place poezia. Iar romanul acesta îmi place mai ales pentru felul în care este scris. Îmi place și povestea. Îl mai citesc din când în când, dar, pe măsură ce avansez înspre declinul fizic, îmi dau seama că nu mai cred cu tărie în anumite lucruri. Recitind, gândești diferit pe măsură ce te schimbi ca om.

– De când ai început să simți că te schimbi ca om, ai sesizat că ți s-au modificat idealurile, ai început să trăiești clipa, renunțând la idealuri?

– Eu am un obiectiv îndepărtat pe care mi l-am setat acum foarte multă vreme. Când tata mi-a zis că trebuie să ai un scop foarte mare. Poți de exemplu să vrei să fii președintele SUA, dar să nu ai scopuri mici pentru că, după ce le-ai atins, nu-ți mai rămâne nimic pentru că nu mai ai idealuri.

– Bine, dar poți să-ți proiectezi un nou ideal.

– Cu ce energie? Idealul major trebuie stabilit nu ca să ai către ce să aspiri, ci ca să faci pașii mai mari. Să treci peste lucrurile astea mici fără să le observi, ele să fie doar detalii din calea ta către ideal.

– Am mai aflat despre tine că ești adepta libertății individuale. Tu ești mamă și artistă. Mai poți fi liberă? Există libertate absolută?

– Libertate fără margini nu există. Până și universul e finit. Eu nu îmi doresc să fiu complet liberă pentru că, dacă mă gândesc la asta, ar însemna să mă văd pe o plajă pustie, izolată, unde sunt dezbrăcată și stingheră. Libertatea trebuie să aibă niște limitări între care să poți jongla. Semnul infinit se desenează. Are început și sfârșit, dar și o continuitate, un spațiu în care te poți juca foarte mult.

– La final, vreau să te întreb, concertul „Common Ground” se cheamă aşa dintr-un motiv anume?

– Căutam cu Voicu Rădescu un nume pentru proiect și mie mi-a venit ideea de Common Ground pentru că suntem trei oameni din țări diferite care ne întâlnim pe un tărâm comun, care este scena.

– Ai spus la începutul discuției că cine vine la un concert de jazz ar trebui să nu aibă așteptări. Totuși, ce să aștepte publicul din Sfântu Gheorghe de la concertul din deschiderea oficială a Festivalului „Atelier”?

– Să se aștepte la spectacol pentru că fiecare dintre noi este spectaculos pe scenă. Eu sunt banală în viața de zi cu zi, dar pe scenă mă dezlănțui. Libertatea de care spuneai o descopăr între barele de măsură. Acolo mă simt în largul meu.