Pe cine mai interesează rezultatele la examenul de Bacalaureat? Pe părinţii şi rudele celor care îl dau, probabil. Pe „subiecţi”, cu siguranţă prea puţin. Se vede asta din felul în care tratează materiile de la examen. Îi mai interesează acest examen şi pe profesori. Nu pentru că mor de grija elevilor, ci pentru că de rezultatele afişate depinde, într-o bună măsură, starea lor profesională şi materială viitoare.

I-am uitat pe universitari şi pe funcţionarii de la Ministerul care patronează învăţământul românesc. Pe ăştia sigur îi interesează Bacul. Unii îşi leagă soarta de numărul elevilor promovaţi, care dau şi numărul studenţilor de la facultăţile de stat şi private. Dacă n-ai absolvenţi de Bacalaureat, nu poţi avea studenţi în anul I decât dacă o rogi pe Cati Andronescu să insiste în promovarea unei legi de toată jena, cea care le permite şi celor care nu iau Bacul să dea examen la facultate... Cât despre Ministerul reprezentat de agronomul Câmpeanu, ce să zic, el este suflet din sufletul universitarilor: mic, dar cu pretenţii mari.

Altfel, rezultatele de anul ăsta sunt peste aşteptările Ministerului: 66% promovabilitate. Laude peste laude, în unele cazuri chiar „magna cum laudae”... Clujul şi Braşovul ocupă, pe merit, primele două locuri într-un clasament întocmit de unii care ştiu ce mare lucru e să fii chior în ţara orbilor! Vine tare din urmă Sibiul, pentru că oraşul ăsta l-a dat şi pe marele scriitor şi preşedinte Klaus Iohannis. Bacăul tinereţii mele deloc studioase ocupă un loc patru pe care îl înţeleg cel mai bine, moldovenii fiind de felul lor harnici... la învăţătură – excepţiile confirmă regula. Bine şi foarte bine stau şi celelalte judeţe moldave, ceea ce înseamnă că Bacăul nu-i un accident fericit.

La polul opus al acestui clasament se află judeţe din sud-est şi centru: Giurgiu 36%, Ilfov 41%, Teleorman 42%, Mehedinţi 51%, Gorj 53%, Harghita 54%. Noi stăm bine, Covasna are 62% promovaţi, suntem undeva la mijloc, printre geniile mediocre...

De fapt, v-am înşirat rezultatele astea ca să ajung la singura întrebare care ar trebui să ne frământe: ce rost are examenul ăsta? Cine ce speră de la el, cine ce vede în el? Trebuie să-l iei ca să poţi da la facultate. Corect. Dar de ce trebuie să faci o facultate? Ce faci, de fapt, cu facultatea? Ce viitor îţi asigură absolvirea unei facultăţi? Veţi spune că nici nu contează, importantă e viaţa de student. Aş putea fi de acord cu aserţiunea, dar mi se pare un lux costisitor pentru părinţi. De ce să faci o facultate de istorie, sau de limbi străine, sau de sport, sau de ştiinţe economice, sau de sociologie ca să lucrezi la o mare firmă internaţională care vinde telefoane, sau într-o mare bancă, sau într-un mare magazin cu haine la modă, sau la un tabloid care te pune să urmăreşti vedete deşucheate?! Încerc să cred că facultatea a însemnat, totuşi, ceva pentru cei care au făcut-o, că i-a învăţat unele lucruri despre lume şi viaţă. Altfel... toate cele enumerate mai sus, plus o groază de alte meserii bine plătite şi de perspectivă, se pot face şi fără ca părinţii să suporte costurile uneori mari ale înaltelor şcoli pe care şi le-au dorit odraslele.

Problema asta există de la Revoluţie încoace, când universităţile s-au pus pe racolat studenţi fără a le oferi apoi nimic promiţător în meseriile pentru care s-au pregătit 4 sau 5 ani. Nu mai e „cool” să fii profesor de engleză, de istorie sau de sport la o şcoală dintr-un sat amărât dintr-un judeţ amărât. Ori eşti profesor direct la un liceu cu renume din câteva mari oraşe, ori te-apuci de altceva, îţi cauţi o meserie care n-are nimic comun cu cea pentru care se presupune că ai învăţat şi te-ai stresat câţiva ani de zile.

Nu mai e „cool” să fii nici măcar medic în România. Faci facultatea doar ca să poţi pleca să profesezi afară, unde câştigi mai mult decât un măturător de stradă. Societatea românească, statul român n-au reuşit să regleze armonios relaţia dintre realitate şi aşteptări. Facultăţile au fost şi încă sunt întreţinute mediatic, dar cei care dau bani grei ca să le termine şi să obţină o diplomă n-au ce să aştepte „după”, nu li se oferă nimic altceva decât promisiuni pentru o etapă viitoare. Învăţământul românesc este în degringoladă, ceea ce se vede cu ochiul liber nu de azi-de ieri. Învăţământul superior nu funcţionează pentru student, ci pentru profesorul universitar care se umple de bani predând prin „corespondenţă” la 10 facultăţi în acelaşi timp... Vă speriaţi dacă vă uitaţi pe câştigurile universitarilor, dacă lucrurile vor merge aşa în continuare, mulţi dintre ei vor ajunge printre cei mai bogaţi români. Nu m-ar deranja câştigurile lor mult supradimensionate dacă banii ăştia ar fi în concordanţă cu starea învăţământului românesc. Nenorocirea e că nu sunt. De fapt, şleahta de profesori universitari câştigă mult prea mult faţă de ce valori reprezintă, faţă de cât şi ce fac pentru tineretul care se-nghesuie să intre la facultăţi.

Aşa încât, mie mi se pare mult mai cinstit şi mai profitabil să faci o şcoală de meserii decât un liceu teoretic; să te faci bucătar, de pildă, să înveţi meseria asta minunată, să o profesezi la un nivel înalt la un restaurant de top, construindu-ţi astfel un viitor care să nu te implice în „afacerile” universitarilor, miniştrilor şi celorlalţi responsabili ai învăţământului românesc. Mi-ar plăcea să văd cu ochii mei cum a absolvi o asemenea şcoală înseamnă mai mult decât o medie majoră la un Bacalaureat minor de la un liceu teoretic mediocru.