Covasna Media Group|Sunday, 25 June, 2017

Beke István: amintiri din pușcărie 




Interviu exclusiv cu Beke István, realizat de Mirela Cara – Partea a III-a

Dincolo de acuzații, procese și sentințe, dincolo de pledoaria sa pentru nevinovăție, Beke István relatează în detaliu și fără ocolișuri experiențele din penitenciar, vorbind despre relația cu colegii de celulă și despre ceea ce au de îndurat oamenii care ajung acolo. Ultima parte a interviului scoate la iveală conflicte din trecut care par să fi avut consecințe într-un anumit prezent, dar și impresii personale referitoare la întregul șir de evenimente prezentate pe larg în relatările anterioare.

Ai petrecut șapte luni în penitenciare. Cum sunt condițiile acolo?

Prima dată am fost dus la arestul din secția 6 București unde este groaznic. Paturi suprapuse, mizerie, gândaci. Eram zece inși în cameră, unde exista doar un geam foarte mic. Saltelele erau împuțite, cred că sunt rămase încă de pe vremea lui Ceaușescu. Nu se dau lenjerii. WC-ul este unul turcesc la 1 mp și este folosit și pe post de duș. Nu are geam, deci aerisirea e spre cameră. Ușa de la WC este o cortină de duș. Se fumează în cameră, că n-ai cum să ieși afară la fumat. Eu eram singurul nefumător. Afară se iese zilnic câte o oră la o plimbare într-un perimetru foarte înghesuit, jegos. Deci e jale. Condițiile sunt din vremea lui Ceaușescu. Doamne ferește să te îmbolnăvești acolo. Aici, în libertate, un animal este mai bine tratat decât oamenii din aresturi și penitenciare. În prima lună mi-au ieșit pe piele erupții, de care nici acum nu am scăpat. După prima lună am fost dus la „beciul domnesc”, arestul central unde sunt aproape aceleași condiții. E plin de gândaci și alte animăluțe. Igiena e zero barat. Dacă aduci de acasă lucruri cu care să faci curat e bine. Dacă nu, stai în jeg. Sunt condiții inumane în arest preventiv, când nici măcar nu s-a dovedit dacă omul e vinovat sau nu. Săptămânal, ai posibilitatea de a primi o vizită de la rudele de gradul I și, de trei ori pe săptămână, câte 30 de minute de convorbiri cu numere de telefon aprobate de către Procuratură și conducerea arestului. În ultimele două luni am stat la penitenciarul din Rahova. Aici condiţiile sunt „mai bune” decât în aresturi. Săptămânal, ai posibilitatea, dacă ai bani, să faci cumpărături la un magazin care are adaosuri de 200-300%. Dacă mănânci de acolo un crenvurst, atunci este o zi de sărbătoare. E sărăcie mare în penitenciare. Apă caldă se dă doar de trei ori pe săptămână câte o oră. În această oră trebuie să facă duș chiar și 10 oameni dintr-o celulă și, tot în acest timp, trebuie să își și spele rufele murdare – bineînțeles în găleți și manual. Nu știu pentru ce sunt cheltuiţi banii, care s-a spus în media că se cheltuie pe deținuți.

Dar mâncare primeați normal?

Din mâncare, în șapte luni de zile, am gustat de două ori și am scuipat. Nici câinelui meu nu i-aș da acea mâncare. În rest, cât timp nu mi s-a permis să primesc pachet, am mâncat numai pâine și mâncare de la colegii de celulă, cu care împărțeam și eu mâncarea când aveam „dreptul” să primesc. Pâinea se face la Rahova. Nu e nici aia sănătoasă, dar e proaspătă și are un gust cât să o poți mânca.

Deci se poate primi și mâncare de acasă.

Da. Lunar ai posibilitatea să primești 10kg de mâncare și trebuie să te mulțumești cu atât. În arestul central era o cameră separată cu frigidere pentru fiecare celulă. Erau două sau trei frigidere, în funcție de câte paturi erau în celulă sau de cine era „cazat” în celulele respective. Și acolo depozitam ce primeam. Când ne era foame, aprindeam becul, venea gardianul, ne scotea, luam mâncare și mâncam. Mănânci din frigider, nu ai posibilitate de a încălzi mâncarea. De cafea și ceai să nu vorbim! Nicio șansă. Dimineața primești ceai sau apă călâie și atât.

Dar colegii de celulă cum erau?

N-am avut nicio problemă. 80% râdeau de cazul meu, iar ceilalți 20% erau mirați pentru ce sunt eu acolo. Când am intrat prima oară într-una din celule, m-a întâmpinat unul dintre cei aflați acolo cu „Treci în WC!”. Eu m-am gândit că singur, de bună voie, nu intru. Să mă bage ei cu forța că erau nouă inși. Atunci s-a trezit șeful de cameră, s-au trezit și ceilalți, m-au întrebat pentru ce am venit acolo și, când le-am spus că sunt cu acuzația de terorism, i-a bufnit râsul pe toți. „Bă, tu ești fratele nostru, bagă-te-n pat! Odihnește-te”, au început să zică. Un coleg de celulă mi-a dat lenjerie de la el și apoi totul a fost „bine”.

Ți-a fost frică vreodată că nu te mai întorci acasă?

Într-un fel, nu. Credința în Dumnezeu, suportul soției mele, al familiei, al oamenilor care m-au susținut și au ieșit la mitingurile de protest, credința că adevărul va trebui să învingă, mă ajutau să fiu optimist. Totuși, când mă gândeam că se ceruseră 15-25 de ani pentru mine, mă temeam că poate ieși rău. Dar un mare suport psihic am primit de la „mascați”. Este greu de crezut. Dar de la ei am primit mare suport. Îmi spuneau că o să fie bine că am familie și copii și că o să plec acasă. Bineînțeles, și pe această cale îi mulțumesc avocatului meu Lică Dragoș Cristian, care a fost alături de mine în aceste clipe grele și m-a ajutat nu numai juridic, ci și psihic, să trec prin acele momente grele.

Felul în care vorbești despre ce s-a întâmplat mă face să te întreb o dată în plus, cum ajunge totuși un cetățean cinstit în situația în care te-ai aflat și încă te mai afli tu? Te-ai mai remarcat în vreun conflict?

În 2014, am avut o „altercație” cu Jandarmeria, de 1 Decembrie. Ce s-a întâmplat acolo? Noua Dreaptă a venit la Sfântu Gheorghe pentru provocare, iar noi, cei din „64 de Comitate”, am zis că mergem acolo pentru că am considerat că nu e corect ceea ce vor să facă ei.

Și ce voiau să facă?

Strigau lozinci antimaghiare și instigau la ură. Au venit special pentru provocare. Noi atunci ne-am strâns într-un loc și am stat să ne uităm. Românii care sărbătoreau 1 Decembrie treceau prin fața noastră liniștiți, cântau cântece patriotice, totul era normal. Noua Dreaptă, care venea din spate, striga lozinci ca „Afară, afară cu ungurii din țară!”. Am răspuns și noi cu lozincile noastre de tipul „ND takarodj”, adică „Noua Dreaptă pleacă de aici!”, și „Ținutul Secuiesc nu e România”. Jandarmii însă au venit numai spre noi, ne-au alungat din locul unde stăteam, dar nu și pe cei de la Noua Dreaptă, ceea ce nu mi s-a părut deloc corect. Dacă noi instigam, cum ni s-a spus, ok. Dar era un fel de răspuns la instigarea lor. Asta a fost toată altercația. Și pentru că vorbeam de istorie, de faptul că eu sunt naționalist și nu sunt bine văzut din cauza asta, hai să îți spun ce am observat atunci! Copii mici îmbrăcați în port românesc, ceea ce era foarte frumos, au împărțit între oamenii mari fițuici cu versurile imnului național „Deșteaptă-te, române!”, pentru că nu le știau. Cum adică? Ești român și nu îți știi imnul? Ca să nu mai zic că, după sărbătoare, ceea ce iar mi s-a părut ceva negativ și ceea ce nu am văzut niciodată la secui, au aruncat steagurile tricolore la coșul de gunoi sau pe stradă și călcau pe ele. Nu cred că o să vezi vreodată steag secuiesc sau steag maghiar călcat în picioare, după vreo sărbătoare, comemorare, orice eveniment. Poate că și din cauza asta eu sunt văzut ca naționalist și extremist. Că spun aceste lucruri pe față.

Dar nu toată lumea te vede extremist. Să nu uităm că ai creat atunci fenomenul „Je suis Beke” pe internet, iar lumea, cum ai zis și tu, a ieșit în stradă să te susțină. Cum de ți-a acordat așa ușor credit? Acuzațiile veneau totuși de la două instituții credibile ale statului român, SRI și DIICOT.

– SRI și DIICOT nu cred că au fost sau sunt instituții credibile. Urmașul Securității Ceaușiste nu prea are cum să fie credibil. În cazul meu, aceste instituții au fost induse în eroare, de omul lor, de oamenii lor. Poate că s-a creat intenționat acest caz, un dosar informațional de cea mai joasă speță. S-au primit măriri de buget, avansări în grade, s-a făcut o manipulare uriașă a maselor de oameni, care trei zile la rând numai la televizor au stat, să urmărească mizeria si minciunile îndrugate. Primele două demonstrații, aici la Târgu, au fost spontane. Pur și simplu oamenii au ieșit în stradă pentru că mă cunoșteau, știau cu ce mă ocup. Eu din clasa a XI-a am cântat la mai multe nunți și botezuri. Deci mă cunoșteau mai întâi de acolo. Apoi, am lucrat patru ani de zile la o firmă de reparații audio-video. Și acolo pot să spun că mi-a plăcut ce făceam. Am încercat să ajut pe toată lumea cum am putut, chiar unora le reparam fără bani, altora le făceam reduceri în funcție de cât puteau să plătească. Pe urmă am deschis firma. Și aici am avut relații cu oameni din oraș și împrejurime. Deci lumea mă știa, mai ales că orașul este mic. Cred că în crearea acestui dosar nu s-au gândit nicio clipă că voi beneficia de un asemenea sprijin. Nici eu nu aș fi crezut că sunt atâția care au încredere în mine și nu în sistem.

Au fost în stradă și români care te-au susținut?

– Da. Nici un prieten român nu m-a lăsat nici până în ziua de azi.

Ceea ce s-a întâmplat ți-a afectat în vreun fel cariera?

– Da, și încă foarte mult. Acum nu mai am firma. A trebuit să renunț la ea. După câteva săptămâni de când m-au luat, a apărut concurența, care a venit la soția mea cu o ofertă de cumpărare. Deși le-a spus că nu e de vânzare, ei au insistat. Câteodată mă gândesc că poate autoritățile și-au dat seama că banii îmi vin de la firmă și vor să-mi distrugă siguranța financiară, vor să mă împiedice să ajung mai departe, nedându-mi posibilitatea de a câștiga bani pentru a plăti avocații pentru procesele viitoare. Am un proces pierdut cu cazul că eu nu pot să fiu administratorul firmei fiindcă acuzațiile care mi s-au adus sunt atât de grave, încât judecătoarele din Brașov s-au gândit că nu pot să îmi dea permisiunea de a fi administrator al firmei. Pe bază de suspiciuni, au decis că așa se pot juca cu viața oamenilor pe la noi. Cu cazul acesta deja luna viitoare mă duc la Strasbourg, deci nu mă las. Momentan, avem două procese intentate autorităților pentru licența firmei.

Copiii au fost afectați la școală?

– Copiii au fost afectaţi nespus de mult, dar nu la școală. Ei au fost susținuți 100%. Chiar nimeni nu le-a zis nimic de rău. În școala aceea sunt oameni excepționali. Și ei, și copiii din școală i-au ajutat cum au putut mai bine să treacă peste acea perioadă nefericită.

Ei vorbesc română?

– Acum învață. Au un vocabular acceptabil, se descurcă amândoi. Problema cu fiica mea este că se teme să nu facă greșeli gramaticale și să râdă cineva de ea. De aceea nu prea are curajul să vorbească liber.

Revenind puțin la activitatea ta din „64 de Comitate”, voiam să te mai întreb dacă militezi în vreun fel pentru autonomia Ținutului Secuiesc…

– Este foarte interesant și subiectul acesta cu autonomia secuiască. Foarte mulți înțeleg prin autonomie că Ținutul Secuiesc devine țară secuiască și la revedere. Or, nu este deloc așa. În autonomie e vorba mai degrabă de autonomie materială, administrativă. Ceea ce lucrăm aici și ceea ce câștigăm aici, să rămână aici și să fie investit aici. Sub nicio formă nu ne propunem să trasăm granițe și să ne rupem de țară.

Dar românii cărora li s-a explicat acest concept de autonomie sunt de părere că zona nu are destule resurse financiare și putere economică pentru a se susține. Tu ești mai optimist în această privință?

– Da, industria nu e prosperă aici, e foarte adevărat. Dar poate ai observat și tu că în zona asta oamenii se duc și lucrează opt ore la locul de muncă pe care îl au, dar după aceea nu merg acasă. Se duc la câmp. Nu prea vezi aici în zonă pământuri nelucrate. Chiar dacă nu are un câștig uriaș, sau un câștig de orice natură ar fi la pământul respectiv, secuiul spune că tot îl muncește că e pământul lui și nu îl poate lăsa în paragină. Părerea mea este că aceste județe sunt astăzi unele dintre cele mai sărace din cauză că banii sunt luați și nu sunt dați înapoi atât cât trebuie. Industria nu este la pământ numai aici, ci în întreaga țară.

Vorbind de țară, vreau să te mai întreb, din perspectiva cetățeanului român și nu a etnicului maghiar, s-a schimbat percepția ta față de statul român după toate episoadele pe care ni le-ai relatat?

– Desigur. Dacă înainte nu mă interesa, pentru că nu sunt politician și îmi vedeam de treaba mea liniștit, acum totul este diferit. Sunt instituții în care nu am încredere deloc, care nu prezintă siguranță, dreptate, profesionalism. După tot ce s-a făcut cu mine, după cât am fost de terfelit, după tot ce s-a făcut cu familia mea, dar și cu mulți oameni, totul s-a schimbat. Dar s-a schimbat ceva și cu ceilalți oameni. Mulți oameni s-au speriat, nu mai au curajul să vorbească, nu mai au curajul nici să glumească.

Te referi la etnicii maghiari?

– Nu numai la ei. Ci și la români. Sunt foarte mulți etnici români care mă cunosc și știu despre ce e vorba. Și-au dat seama că aici nu este vorba despre etnie, ci de om și se gândesc că, dacă eu am pățit asta, și ei pot să pățească la fel. Indiferent că sunt români, țigani sau maghiari.

După tot ce ai trăit, dar mai ales după finalul fericit, să-i zicem, ai acum încredere în Justiția din România?

– Judecând după comportamentul domnului judecător zic că, dacă până atunci nu am avut deloc încredere, acum spun că mai sunt și judecători corecți, care nu sunt corupți, nu sunt prinși de mână și pot să decidă ceea ce cred ei pe baza dovezilor care li se aduc. Dar există și posibilitatea să dai peste altfel de judecători cum au fost judecătoarele din Brașov.

Dacă reputația ta a fost cel mai mult afectată de presă, după cum ai afirmat, te întreb care crezi că ar fi interesul ei în cazul tău în afară de audiență?

– Habar n-am ce alt avantaj ar avea, dar manipularea oamenilor o consider josnică. Unii sunt neinformați, alții sunt rău intenționați probabil, alții sunt portavocea unor surse judiciare bine definite, unii scriu, spun ceea ce li se spune, ori li se cere. Nu cred că există o noimă de profesionalism, etică si corectitudine în modul cum am fost eu tratat în special de presa centrală.

Și? De 1 Decembrie 2017 ce pui la cale?

– La noi, 1 Decembrie este o zi de comemorare. E o zi de doliu pentru unguri pentru că, în 1918, statul român ne-a promis o grămadă de lucruri pe care apoi le-a uitat. Noi, cetățenii, trebuie să respectăm legea, statul. Avem noi un stat de drept care ne respectă? Nu putem să ne bucurăm. Nici eu nu pot să mă bucur, mai ales după ce am fost servit pe post de „ciolan” de 1 Decembrie.




Comentarii Facebook

Comentarii.

Adaugă Comentariu

-->